Mirela Dima

Despre mine

Ideea de a deveni psihoterapeut s-a conturat subtil în mintea mea, n-a fost una din acele aspirații pe care le ai încă din copilărie. Liceul de matematică-fizică pe care l-am absolvit nici măcar nu includea psihologia ca disciplină de studiu, însă mai târziu am avut șansa de a lucra într-un ONG, în proiecte de asistență psiho-socială care aveau ca interes central copiii abandonați. Timp de șase ani am fost implicată în astfel de proiecte iar contactul zilnic cu efectele privării de afecțiune și atașament m-a orientat către asistența psihologică. Pe parcursul formării ca psiholog și, mai apoi, ca psihoterapeut, am învățat că cel mai important lucru pentru un copil este să aibă alături un adult atent la necesitățile lui, care să-i ghideze creșterea și dezvoltarea, un adult echilibrat emoțional. Am mai învățat că, pentru atingerea acestui echilibru, este nevoie de autoreflecție, de autocunoaștere, de înțelegere a principiilor de funcționare a psihicului uman. Este nevoie să deslușim ițele țesute de-a lungul vieții între felul în care gândim, simțim și acționăm. Relațiile dintre gândurile, trăirile și experiențele noastre reprezintă, de fapt, domeniul fundamental de explorare al psihoterapiei cognitiv-comportamentale, ramură pe care am ales să o practic.