Cum se formează schemele cognitive

Fiecare individ este „cablat” inca de la nastere cu anumite nevoi iar neindeplinirea acestor nevoi de catre figura de atasament (mama) si de catre mediul in care creste copilul conduce catre ceea ce Young numeste „scheme cognitive” sau „capcane ale vietii”. Schemele cognitive nu sunt altceva decat credinte distorsionate despre sine, despre altii, despre lume. Totusi pentru ca percepem lumea la nivel cognitiv, emotional si corporal, schemele devin mai mult decat simple credinte cognitive. Ele sunt o combinatie de amintiri, emotii, tipare de gandire, senzatii corporale si sunt traite profund de catre individ. Putem sa stim cognitiv ca suntem importanti insa undeva in profunzimea fiintei noastre, undeva la nivel emotional si corporal nu percepem acelasi lucru. Cu totii dezvoltam aceste scheme cognitive care se vor activa in diverse situatii de viata insa cu cat au fost mai neglijate nevoile noastre cu atat mai rigide, stabile, inflexibile sunt schemele

Trainerul din programul de formare ne-a invitat sa ne imaginam schema cognitiva ca pe o pereche de ochelari cu lentile rosii. Daca scriem pe o foaie de hartie: „Uneori oamenii sunt periculosi” si cuvantul „uneori” il scriem cu rosu iar apoi ne punem ochelarii, nu vom vedea cuvantul „uneori”. Afirmatia se transforma in „oamenii sunt periculosi” ca si cum acesta este adevarul absolut. In acelasi timp, traim aceasta afirmatie intr-un anume fel la nivel emotional, corporal, senzorial si dezvoltam strategii diferite de a face fata. Poate unii dintre noi vom evita oamenii iar altii vor adopta comportamente de atac. Bineinteles ca in tolba inconstientului vom avea o multitudine de ochelari in culori diferite.

De ce se formeaza aceste scheme?

In urma experientelor si interactiunilor cu parintii, ne formam o imagine despre sine, despre cum sunt ceilalti, despre cum este lumea asta mare iar aceasta imagine este mai degraba una traita, simtita si nu inteleasa logic. La varste mici, gandirea logica nu este dezvoltata. Avem mai degraba o gandire magica, concreta, asa ca nu intelegem si nu privim cu empatie parintii atunci cand nu ne indeplinesc nevoile gandind ca „poate a avut si el o copilarie grea”, nu privim cu intelegere atunci cand tatal poate vine beat acasa si o loveste pe mama, gandind „a avut o zi proasta”, ci vom trai intens aceste experiente ca pe niste rupturi relationale si vom trage anumite concluzii despre noi, lume, viata.

Nu pledez pentru satisfacerea non stop a tuturor nevoilor. Nici nu cred ca este posibil si nici sanatos. Cercetarile spun ca 50 % daca parintii se acordeaza la nevoile noastre atunci vom deveni adulti sanatosi. Piatra care cantareste insa cel mai mult in relatia parinte-copil, atunci cand are loc un conflict, este repararea relatie. Cum facem asta? Prin a constientiza ceea ce traim, prin a recunoaste si a numi ceea ce se intampla cu noi, prin a discuta sau chiar prin a ne cere scuze fata de copil daca am gresit.

Poți începe să lucrezi cu Camelia pe platforma I'm Fine de alegere psiholog online.